Impozitarea telemuncii transfrontaliere: tendințe și preocupări la nivel european
HR/Cariere | Data Publicarii: 13-11-2024
Punct de vedere EY
Reglementarea și impozitarea muncii la distanță și transfrontaliere încep să capete o atenție deosebită la nivelul UE, fiind impulsionate de popularitatea crescută a telemuncii și de nevoia de actualizare a legislației fiscale. În prezent, fiecare stat membru UE își definește propriile legi și reglementări fiscale, ceea ce complică impozitarea pentru lucrătorii la distanță și pentru cei care lucrează transfrontalier.
Principalele aspecte care influențează această impozitare includ:
1. Rezidența fiscală vs. sursa venitului: Statele decid impozitarea veniturilor în funcție de locul unde persoana este rezidentă fiscal sau de locul unde se generează venitul. Aceasta poate genera probleme pentru lucrătorii care desfășoară activități de la distanță din altă țară decât cea a angajatorului.
2. Tratamente de evitare a dublei impuneri: UE și alte state au tratate bilaterale pentru a preveni dubla impozitare a veniturilor. Totuși, aplicarea acestor tratate pentru lucrătorii care practică telemunca din alte țări poate fi ambiguă și complexă, necesitând clarificări suplimentare.
3. Acorduri pentru lucrătorii transfrontalieri: Unele state UE au reglementări speciale pentru lucrătorii care locuiesc într-o țară și lucrează în alta, dar aceste reglementări pot varia și nu sunt aplicabile uniform pentru telemuncă.
4. Nomazii digitali și regimurile fiscale: Diverse țări au început să introducă regimuri fiscale speciale și vize dedicate pentru nomazii digitali, atrăgând lucrători la distanță cu stimulente fiscale. Aceste regimuri sunt parte din efortul de a răspunde schimbărilor din piața muncii post-pandemie.
5. Teleworking din străinătate și pandemia COVID-19: Pandemia a forțat multe țări să emită reglementări temporare pentru telelucrătorii care munceau din altă țară. Însă aceste reglementări nu sunt unificate la nivelul UE și ridică întrebări privind drepturile de impozitare pe termen lung.
Conform Convenției-model a OCDE și a ONU, veniturile salariale sunt de obicei impozitate în țara unde angajatul își desfășoară efectiv activitatea. Totuși, dacă angajatorul nu are un sediu permanent în acea țară și dacă angajatul nu petrece mai mult de 183 de zile acolo într-un an, impozitarea poate reveni țării de reședință a angajatorului. Acest aspect creează dificultăți în stabilirea unor reguli clare pentru lucrătorii care își desfășoară activitatea din altă țară pe termen lung.
Comitetul Economic și Social European (CESE) a subliniat nevoia de tratament fiscal nediscriminatoriu între angajații care lucrează de la distanță și cei care sunt prezenți fizic la locul de muncă. O sugestie a CESE este ca impozitarea veniturilor să se facă preferabil în țara de origine a angajatorului, deoarece acest lucru ar simplifica procedurile și ar fi mai atractiv pentru angajatori. Totuși, pentru a compensa pierderile de venituri fiscale în țara de reședință a angajatului, CESE recomandă un sistem de partajare a veniturilor, bazat fie pe prezența fizică reală a angajatului în fiecare stat, fie pe o cheie macroeconomică standardizată.
Dacă propunerile CESE vor fi adoptate pe scară largă, acestea ar necesita modificarea tratatelor bilaterale și multinaționale existente și ar putea implica noi dispoziții în Convenția-model a OCDE. De asemenea, implementarea acestor reguli ar putea afecta considerabil modul în care statele gestionează bazele fiscale și ar necesita o cooperare mai intensă între autoritățile fiscale.
România, care nu este încă membră OCDE, nu a implementat măsuri speciale de impozitare a telemuncii în timpul pandemiei și ar putea întâmpina provocări în adaptarea la posibilele modificări propuse de CESE. Totuși, aceste schimbări ar putea oferi oportunități pentru o integrare fiscală mai bună și pentru atragerea lucrătorilor digitali.
Reglementarea și impozitarea muncii la distanță și transfrontaliere încep să capete o atenție deosebită la nivelul UE, fiind impulsionate de popularitatea crescută a telemuncii și de nevoia de actualizare a legislației fiscale. În prezent, fiecare stat membru UE își definește propriile legi și reglementări fiscale, ceea ce complică impozitarea pentru lucrătorii la distanță și pentru cei care lucrează transfrontalier.
Principalele aspecte care influențează această impozitare includ:
1. Rezidența fiscală vs. sursa venitului: Statele decid impozitarea veniturilor în funcție de locul unde persoana este rezidentă fiscal sau de locul unde se generează venitul. Aceasta poate genera probleme pentru lucrătorii care desfășoară activități de la distanță din altă țară decât cea a angajatorului.
2. Tratamente de evitare a dublei impuneri: UE și alte state au tratate bilaterale pentru a preveni dubla impozitare a veniturilor. Totuși, aplicarea acestor tratate pentru lucrătorii care practică telemunca din alte țări poate fi ambiguă și complexă, necesitând clarificări suplimentare.
3. Acorduri pentru lucrătorii transfrontalieri: Unele state UE au reglementări speciale pentru lucrătorii care locuiesc într-o țară și lucrează în alta, dar aceste reglementări pot varia și nu sunt aplicabile uniform pentru telemuncă.
4. Nomazii digitali și regimurile fiscale: Diverse țări au început să introducă regimuri fiscale speciale și vize dedicate pentru nomazii digitali, atrăgând lucrători la distanță cu stimulente fiscale. Aceste regimuri sunt parte din efortul de a răspunde schimbărilor din piața muncii post-pandemie.
5. Teleworking din străinătate și pandemia COVID-19: Pandemia a forțat multe țări să emită reglementări temporare pentru telelucrătorii care munceau din altă țară. Însă aceste reglementări nu sunt unificate la nivelul UE și ridică întrebări privind drepturile de impozitare pe termen lung.
Conform Convenției-model a OCDE și a ONU, veniturile salariale sunt de obicei impozitate în țara unde angajatul își desfășoară efectiv activitatea. Totuși, dacă angajatorul nu are un sediu permanent în acea țară și dacă angajatul nu petrece mai mult de 183 de zile acolo într-un an, impozitarea poate reveni țării de reședință a angajatorului. Acest aspect creează dificultăți în stabilirea unor reguli clare pentru lucrătorii care își desfășoară activitatea din altă țară pe termen lung.
Comitetul Economic și Social European (CESE) a subliniat nevoia de tratament fiscal nediscriminatoriu între angajații care lucrează de la distanță și cei care sunt prezenți fizic la locul de muncă. O sugestie a CESE este ca impozitarea veniturilor să se facă preferabil în țara de origine a angajatorului, deoarece acest lucru ar simplifica procedurile și ar fi mai atractiv pentru angajatori. Totuși, pentru a compensa pierderile de venituri fiscale în țara de reședință a angajatului, CESE recomandă un sistem de partajare a veniturilor, bazat fie pe prezența fizică reală a angajatului în fiecare stat, fie pe o cheie macroeconomică standardizată.
Dacă propunerile CESE vor fi adoptate pe scară largă, acestea ar necesita modificarea tratatelor bilaterale și multinaționale existente și ar putea implica noi dispoziții în Convenția-model a OCDE. De asemenea, implementarea acestor reguli ar putea afecta considerabil modul în care statele gestionează bazele fiscale și ar necesita o cooperare mai intensă între autoritățile fiscale.
România, care nu este încă membră OCDE, nu a implementat măsuri speciale de impozitare a telemuncii în timpul pandemiei și ar putea întâmpina provocări în adaptarea la posibilele modificări propuse de CESE. Totuși, aceste schimbări ar putea oferi oportunități pentru o integrare fiscală mai bună și pentru atragerea lucrătorilor digitali.
http://www.banknews.ro/stire/89561_impozitarea_telemuncii_transfrontaliere_tendințe_și_preocupări_la_nivel_european.html